Uităm...

Azi a fost o zi obişnuită de şcoală. De n-ar fi rutina asta ce ne înlănţuie şi ne frânge aripile... Oricum, ajută la formarea caracterului, sau cel puţin asta-mi place să cred. Tot astăzi am învăţat o lecţie nepreţuită despre oameni şi despre modul în care aceştia transmit şi percep conceptul numit "adevăr".

Ce este, însă acesta? Când spunem "adevăr", involuntar mintea zburdă spre "sinceritate", "onestitate" sau poate chiar "sacru". Cât de departe suntem de adevăr (ironic, nu-i aşa?). Acest adevăr depinde de influenţele la care este supus de către minţile presărate cu imaginaţie, lăcomie sau orice fel de sete intelectuală de pe urma căreia ar putea reieşi un oarecare profit sentimental.

Poţi, spre exemplu să spui că "George e băiat bun, dar e cam prostuţ". Acesta poate fi catalogat drept adevăr. Dar ce se întâmplă când acest adevăr este alterat şi devine: "George e cam prostuţ, dar e băiat bun"? Acest exemplu vorbeşte de la sine despre firea omului de a percepe, nu chiar eronat, dar diferit lucrurile. Această percepere depinde însă de firea volatilă a fiecăruia. De-aici până la conflicte e doar un minuscul pas. Minciună sau adevăr? Adevăr sau minciună?

Problema nu e că îi minţim pe ceilalţi. Ne minţim pe noi înşine, ne impunem o lume modelată după concepţia noastră a "perfectului". Nu ştim însă ce înseamnă asta, nu avem cunoştiinţele necesare delimitării realului de ireal. Vrem să trăim într-un vis şi uităm de realitate. Uităm de vis şi vrem să trăim în realitate, mai apoi. Uităm de noi înşine, uităm de unde pornim şi încotro ne îndreptăm. Zeificăm clipa, hulim trecutul, satirizăm viitorul.

De fapt la asta se rezumă tot... uitarea. Uităm tot. Nu uităm nimic.... ne uităm. Sau poate privim?

Sunt obosit acum. Vreau să uit. Vreau să privesc...

Rătăcit în locuri cunoscute

Literatura confesivă mi-a provocat întotdeauna un sentiment de jenă, de inutilitate. N-am putut să cred niciodată că există o justificare onestă pentru actul de a scrie ceea ce gândeşti, ceea ce simţi, ceea ce ţi se întâmplă. Atunci când trăieşti cu adevărat nu ai nevoie să scrii despre cum trăieşti; dacă totuşi o faci, înseamnă că e ceva fals, mimat în trăirile tale. Nu ştiu de ce o fac, însă. Pentru cine o fac, pentru ce o fac? Să fie, oare, refulare? Sau poate răspunsul la un orgoliu fanfaronard care pune stăpânire pe mine, făurindu-mi armura impenetrabilă atât de necesară ce mă apără în mod constant de sentimente, ale mele sau alor celorlalţi.

M-am trezit printr-o stranie coincidenţă pe site-ul Milka. Nu ştiu cum am ajuns acolo, însă, iată-mă în faţa acestei pagini cu o tentă de mov-albastru care îmi făcea o invitaţie irezistibliă la o scurtă perioadă de meditaţie. În timp ce admiram culoarea aceea care mă îndemna să o ating, să o simt şi să o trăiesc, mă cuprinde, în mod paradoxal, un sentiment de închidere în sine. Simţeam că vreau să mă întorc în cutiuţa din care am ieşit şi să rămân acolo, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, mai ales de această lume care-mi vrea răul. Vrea să mă vadă dând greş! Nu! Nu se poate aşa ceva! Nu voi permite să-mi fure demnitatea! Vă urăsc! Vă urăsc pe toţi! Lumea e rea, nu mai e nimic sfânt pe această lume, toţi cercetează cu atenţie slăbiciunile şi atacă ca nişte animale de pradă şi-şi sfâşie captura, hărţuind-o sistematic. Cât haos! Câtă dezordine! Sunteţi nişte nenorociţi! Cu toţii! Cutiuţa mea... singura care mă înţelege... Îmi înţelege gândurile, trăirile, ideile, sentimentele, fără să mă critice, fără să îmi reproşeze ceva. Nu doreşte niciodată nimic în schimb, nu are pretenţii, nu are toane, nu vrea să mă vadă pierind în neant. Nici nu-i pasă dacă se întâmplă ceva cu cel pe care-l găzduieşte. Această cutiuţă e confidentul meu, prietenul meu... în mod paradoxal, lumea o tratează cu ignoranţă. Proştii! Ce ştiu ei?! Cel mai bun prieten al unui om... propriul său univers, făurit de mintea acestuia. Ceilalţi te înjunghie pe la spate când te aştepţi mai puţin. Suntem rătăciţi... rătăciţi în locurile atât de cunoscute nouă...

Brusc, mă trezesc şi mă uit speriat la ceas... am căzut, preţ de vreo două minute, pradă gândurilor. Pe ecran, aceeaşi culoare mov-albastră, mă aştepta, conştiincioasă, tot acolo. Nu plecase. De fapt, unde anume să plece? Poate să plece? Noi plecăm... oamenii pleacă, lucrurile preţioase rămân. Noi, însă... noi rătăcim prin locurile atât de cunoscute nouă...

Site-ul Milka... mă întreb oare ce s-o ascunde dincolo?