Uităm...

Azi a fost o zi obişnuită de şcoală. De n-ar fi rutina asta ce ne înlănţuie şi ne frânge aripile... Oricum, ajută la formarea caracterului, sau cel puţin asta-mi place să cred. Tot astăzi am învăţat o lecţie nepreţuită despre oameni şi despre modul în care aceştia transmit şi percep conceptul numit "adevăr".

Ce este, însă acesta? Când spunem "adevăr", involuntar mintea zburdă spre "sinceritate", "onestitate" sau poate chiar "sacru". Cât de departe suntem de adevăr (ironic, nu-i aşa?). Acest adevăr depinde de influenţele la care este supus de către minţile presărate cu imaginaţie, lăcomie sau orice fel de sete intelectuală de pe urma căreia ar putea reieşi un oarecare profit sentimental.

Poţi, spre exemplu să spui că "George e băiat bun, dar e cam prostuţ". Acesta poate fi catalogat drept adevăr. Dar ce se întâmplă când acest adevăr este alterat şi devine: "George e cam prostuţ, dar e băiat bun"? Acest exemplu vorbeşte de la sine despre firea omului de a percepe, nu chiar eronat, dar diferit lucrurile. Această percepere depinde însă de firea volatilă a fiecăruia. De-aici până la conflicte e doar un minuscul pas. Minciună sau adevăr? Adevăr sau minciună?

Problema nu e că îi minţim pe ceilalţi. Ne minţim pe noi înşine, ne impunem o lume modelată după concepţia noastră a "perfectului". Nu ştim însă ce înseamnă asta, nu avem cunoştiinţele necesare delimitării realului de ireal. Vrem să trăim într-un vis şi uităm de realitate. Uităm de vis şi vrem să trăim în realitate, mai apoi. Uităm de noi înşine, uităm de unde pornim şi încotro ne îndreptăm. Zeificăm clipa, hulim trecutul, satirizăm viitorul.

De fapt la asta se rezumă tot... uitarea. Uităm tot. Nu uităm nimic.... ne uităm. Sau poate privim?

Sunt obosit acum. Vreau să uit. Vreau să privesc...