E frig...

Mă uit pe fereastră, a început să ningă. Să tot fie vreo jumătate de oră de când a început să cadă zăpada. Nu sunt impresionat. De ce-aş fi, oricum? E doar zăpadă. Nimic interesant, nimic nou. La dracu' cu încălzirea lor globală şi cu prelungirea verii şi cu scurtarea iernii. Zăpadă va fi mereu iarna.

Simt deodată pulsul ridicându-se, inima o ia la galop şi sângele îmi zvâcneşte în tâmple. Pun mâna pe tastatură, vreau să mă întorc la C++. Nu pot. Parcă controlat de un păpuşar necunoscut, mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre balcon. Sunt conştient de ceea ce fac, însă nu pot să mă opresc. Ce naiba? Vreau să mă întorc pe scaun, să stau cu ochii holbaţi în monitor şi să-mi continui lucrul. Sunt aproape de uşa balconului acum. Întind mâna, încerc s-o deschid. Reuşesc. Un val de frig invadează camera şi eu nu par deloc afectat de cele minus 8 grade care sunt afară. Ies în balcon. Am doar un tricou şi nişte pantaloni scurţi pe mine. E frig... e atât de frig. Acum îmi dau seama, însă nu pot să mă mişc. Privesc prin negura nopţii, parcă fixând cu privirea ceva, însă nu am ce. E frig... e foarte frig... Deja încep să tremur serios. Ochii mei sunt aţintiţi tot în hăul acela. Brusc, îmi pun mâinile pe balustrada rece. E rece... e atât de rece încât începe să doară.
Tot caut un termen de comparaţie pentru frigul acela. Tot sper să vină cineva să mă vadă, să mă ia de pe balcon, să mă aducă în casă, să mă strângă în braţe, să mă încălzească. Nu a venit nimeni. Demult nu mai are cine să vină. Dar eu tot aştept. Aştept şi privesc. Privesc în noapte. Acum, nu mai fixez nimic cu privirea. Pare-se că am pierdut acel ceva la care mă holbam cu atâta sete. Nu-l mai găsesc. Caut în disperare. Deja inima a început să bată din ce în ce mai tare. Pulsul a crescut. Caut... ce dracu' caut? Nu văd! Nu văd, la naiba!!

Deodată îmi ridic mâinile de pe balustradă printr-o mişcare bruscă, scurtă. Pielea mi-a rămas lipită de balustradă, mânile-mi sunt pline de sânge. Curge şiroaie. Nu se mai opreşte. Lichidul acela roşu curge neîncetat din palmele-mi tremurânde.

Am găsit... da... desigur... termenul de comparaţie. Frigul acela... se aseamănă cu moartea. Nu ştiu de ce însă, nu ştiu cum se simte când mori. Mulţi spun că e frig. Acum e frig... e atât de frig... Mă urc pe balustradă, mă uit în jos... Vântul se înteţeşte, zăpada îmi izbeşte violent faţa. Mă uit în jos... se pare că am găsit ceea ce căutam cu atâta disperare... nu pot să văd însă, dar ştiu că e acolo, jos. Trebuie să ajung acolo! Trebuie, la dracu'!

Începe să fie cald... ştiam că atunci când cazi, frigul e mai puternic. Curenţii, dacă-mi aduc aminte bine. Nu ştiu de ce, dar îmi e cald. Cu cât cad mai mult cu atât îmi e mai cald. E o căldură plăcută totuşi... îmi place. Aproape am ajuns. Tot nu văd nimic, dar simt că mai am puţin... Încă puţin... Încă--

"Ningeeee!! Ningeee!!!" Deschid ochii brusc, sunt pe balcon. În negura aceea, sub un felinar ceva mai la stânga, văd un copil care ţopăie de fericire: "Ninge! Ninge!! Alin, ninge!!" Îmi e frig, însă pot să mă mişc. Mă întorc în casă. Mă aşez liniştit pe scaun şi-mi reiau lucrul. Hmm... bool g_bWriteError = false; Asta era problema! În sfârşit am găsit-o. Cum de n-am văzut-o până--

Simt deodată pulsul ridicându-se, inima o ia la galop şi sângele îmi zvâcneşte în tâmple... Începe să-mi fie frig... Nu sunt pe balcon... Dar e frig... Atât de frig...

Contraste

Alb şi negru? Sau poate negru şi alb? Cred că am greşit, cel mai bine e "alb sau negru". Sau... negru sau alb?
Cât de diferiţi suntem şi cât ne asemănăm... Câte păcate avem şi cât de sfinţi suntem... Cât ne lăfăim în noroi şi cât ne târâm prin lux... Cât de negri suntem şi cât de albi suntem.

Mai deunăzi eram într-un tren, într-un compartiment de clasa I, având în buzunar un bilet de clasa a II-a, nefiind deranjat de diferenţa dintre cele două. Cunoşteam acest lucru, însă. M-am întors comod în scaun, încercând să-mi schimb poziţia în timp ce doi prieteni de-ai mei, o fată şi un băiat, nu ştiu ce bombăneau în faţa mea între două sărutări pasionale sub difuza lumină aruncată pieziş de un bec muribund. În acea linişte, unde numai tropăiturile sistematice ale roţilor trenului se auzeau, dinspre coridor se percepeau paşi de om din ce în ce mai apropiaţi de compartimentul nostru. Tăcerea a fost rupă violent de controlor, care ne-a întâmpinat cu binecunoscutul: "Bună seara, biletele la control vă rog." Nu am părut prea deranjaţi, însă, de acesta, scoţând cu neinteres biletele şi întinzându-i-le. Acesta, duce compostorul la bilet, însă, se opreşte, mijind ochii şi bolborosind ceva de lumina aproape inexistentă, în timp ce îşi freca degetele murdare pe compostorul metalic ce strălucea straniu în toată acea întunericime. A zâmbit ironic şi a compostat biletele. Se uită la noi şi spune: "Astea-s bilete de clasa a II-a. Dacă vreţi să rămâneţi în clasa I, va trebui să plătiţi diferenţa de bilet, cinzeci şi două de mii." Evident că nu deţineam suma respectivă, de persoană. Ne-am văzut nevoiţi să părăsim sanctuarul călduros şi prost iluminat. Am luat toate bagajele şi am părăsit compartimentul şi becul muribund.
Începem să mergem prin vagon până acesta se termină. Dintr-o dată, scenariul se schimbă instantaneu: beţivani, curve, hoţi, aurolaci şi "oamenii clasei a II-a" ne aruncă priviri cercetătoare şi nu tocmai plăcute. Intraserăm fără nici un drept pe teritoriul lor. Noi, cei din clasa I, eram la mila lor acum, fiind nevoiţi să trecem pe lângă toţi cei care aveau să devină colegi de vagon. La clasa a II-a nu există compartimente, nu există intimitate şi nu există delimitări sociale. Toată lumea stă în acelaşi vagon mizer care duhneşte a transpiraţie, a mâncare stricată şi a excremente umane şi animale, fără să fie deranjaţi de acestea. Oricum, chiar dacă ar fi deranjaţi, nimeni n-ar îndrăzni să zică nimic.
Găsim locuri, însă sunt lângă doi beţivi care ţintuiesc cu privirea şi încep să facă semne obscene prietenei amicului meu. Hotărâm, în unanimitate să îi părăsim definitiv şi irevocabil. Găsim, în acelaşi vagon alte locuri, însă lângă o fereastră crăpată prin care curentul bate violent, ameninţând orice persoana care va sta lângă el cu îmbolnăvirea grabnică. Mă ofer să stau acolo, şi aşa pofta de viaţă dispăruse, nu-mi pasă de curentul care-mi străpunge urechea. Cei doi prieteni se aşează pe locurile din faţa mea şi reiau ceea ce au întrerupt când a venit controlorul. Încep să mă gândesc în timp ce privesc în jur... Întorc capul încet spre dreapta şi văd câţiva copii de vreo 14-15 ani care sorb cu voinicie dintr-o sticlă de vin, în timp ce unul din ei introduce mâna în pantalonii prietenei sale, făcând-o pe aceasta să geamă de plăcere. Mut privirea cu câteva locuri mai în faţă. Câţiva hoţi "operau" cu o mână de maestru la buzunarul unui biet nenorocit care a avut nenorocul să aţipească câteva momente. Lângă el, speriat, un altul sătătea şi se uita neputincios, în timp ce unul din hoţi îl ameninţa cu priviri tăioase. În vagon e zarvă mare. Mirosul e pe măsură. Un fin parfum de bere amestecată cu vin, urină şi transpiraţie îmi pătrunde în căile nazale, zgâriindu-mi simţul olfactiv.
Îmi întorc capul la loc şi fixez cu privirea o panglică albă agăţată de geam, pe afară, fluturând în neştire, întărâtată de vântul puternic ce bate pe lângă tren... îmi aduce aminte de "D-l Goe" al lui Caragiale, însă nu ştiu de ce... e doar o panglică albă fluturând în negura de-afară. Alb şi negru... negru şi alb... La dracu'! Iar am greşit! Alb sau negru, negru sau alb...

Oare ce-o face becul muribund de la clasa I? El nu luminează alb, nu luminează negru, el luminează culoarea dintre cele două. O culoare nedefinită, neştiută şi neînţeleasă de nimeni... o culoare muribundă... a unui bec muribund.

Uităm...

Azi a fost o zi obişnuită de şcoală. De n-ar fi rutina asta ce ne înlănţuie şi ne frânge aripile... Oricum, ajută la formarea caracterului, sau cel puţin asta-mi place să cred. Tot astăzi am învăţat o lecţie nepreţuită despre oameni şi despre modul în care aceştia transmit şi percep conceptul numit "adevăr".

Ce este, însă acesta? Când spunem "adevăr", involuntar mintea zburdă spre "sinceritate", "onestitate" sau poate chiar "sacru". Cât de departe suntem de adevăr (ironic, nu-i aşa?). Acest adevăr depinde de influenţele la care este supus de către minţile presărate cu imaginaţie, lăcomie sau orice fel de sete intelectuală de pe urma căreia ar putea reieşi un oarecare profit sentimental.

Poţi, spre exemplu să spui că "George e băiat bun, dar e cam prostuţ". Acesta poate fi catalogat drept adevăr. Dar ce se întâmplă când acest adevăr este alterat şi devine: "George e cam prostuţ, dar e băiat bun"? Acest exemplu vorbeşte de la sine despre firea omului de a percepe, nu chiar eronat, dar diferit lucrurile. Această percepere depinde însă de firea volatilă a fiecăruia. De-aici până la conflicte e doar un minuscul pas. Minciună sau adevăr? Adevăr sau minciună?

Problema nu e că îi minţim pe ceilalţi. Ne minţim pe noi înşine, ne impunem o lume modelată după concepţia noastră a "perfectului". Nu ştim însă ce înseamnă asta, nu avem cunoştiinţele necesare delimitării realului de ireal. Vrem să trăim într-un vis şi uităm de realitate. Uităm de vis şi vrem să trăim în realitate, mai apoi. Uităm de noi înşine, uităm de unde pornim şi încotro ne îndreptăm. Zeificăm clipa, hulim trecutul, satirizăm viitorul.

De fapt la asta se rezumă tot... uitarea. Uităm tot. Nu uităm nimic.... ne uităm. Sau poate privim?

Sunt obosit acum. Vreau să uit. Vreau să privesc...

Rătăcit în locuri cunoscute

Literatura confesivă mi-a provocat întotdeauna un sentiment de jenă, de inutilitate. N-am putut să cred niciodată că există o justificare onestă pentru actul de a scrie ceea ce gândeşti, ceea ce simţi, ceea ce ţi se întâmplă. Atunci când trăieşti cu adevărat nu ai nevoie să scrii despre cum trăieşti; dacă totuşi o faci, înseamnă că e ceva fals, mimat în trăirile tale. Nu ştiu de ce o fac, însă. Pentru cine o fac, pentru ce o fac? Să fie, oare, refulare? Sau poate răspunsul la un orgoliu fanfaronard care pune stăpânire pe mine, făurindu-mi armura impenetrabilă atât de necesară ce mă apără în mod constant de sentimente, ale mele sau alor celorlalţi.

M-am trezit printr-o stranie coincidenţă pe site-ul Milka. Nu ştiu cum am ajuns acolo, însă, iată-mă în faţa acestei pagini cu o tentă de mov-albastru care îmi făcea o invitaţie irezistibliă la o scurtă perioadă de meditaţie. În timp ce admiram culoarea aceea care mă îndemna să o ating, să o simt şi să o trăiesc, mă cuprinde, în mod paradoxal, un sentiment de închidere în sine. Simţeam că vreau să mă întorc în cutiuţa din care am ieşit şi să rămân acolo, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic, mai ales de această lume care-mi vrea răul. Vrea să mă vadă dând greş! Nu! Nu se poate aşa ceva! Nu voi permite să-mi fure demnitatea! Vă urăsc! Vă urăsc pe toţi! Lumea e rea, nu mai e nimic sfânt pe această lume, toţi cercetează cu atenţie slăbiciunile şi atacă ca nişte animale de pradă şi-şi sfâşie captura, hărţuind-o sistematic. Cât haos! Câtă dezordine! Sunteţi nişte nenorociţi! Cu toţii! Cutiuţa mea... singura care mă înţelege... Îmi înţelege gândurile, trăirile, ideile, sentimentele, fără să mă critice, fără să îmi reproşeze ceva. Nu doreşte niciodată nimic în schimb, nu are pretenţii, nu are toane, nu vrea să mă vadă pierind în neant. Nici nu-i pasă dacă se întâmplă ceva cu cel pe care-l găzduieşte. Această cutiuţă e confidentul meu, prietenul meu... în mod paradoxal, lumea o tratează cu ignoranţă. Proştii! Ce ştiu ei?! Cel mai bun prieten al unui om... propriul său univers, făurit de mintea acestuia. Ceilalţi te înjunghie pe la spate când te aştepţi mai puţin. Suntem rătăciţi... rătăciţi în locurile atât de cunoscute nouă...

Brusc, mă trezesc şi mă uit speriat la ceas... am căzut, preţ de vreo două minute, pradă gândurilor. Pe ecran, aceeaşi culoare mov-albastră, mă aştepta, conştiincioasă, tot acolo. Nu plecase. De fapt, unde anume să plece? Poate să plece? Noi plecăm... oamenii pleacă, lucrurile preţioase rămân. Noi, însă... noi rătăcim prin locurile atât de cunoscute nouă...

Site-ul Milka... mă întreb oare ce s-o ascunde dincolo?