sâmbătă, 24 februarie 2007

Monologul lui Dumnezeu

M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă. Aşteptam să-Mi spui două-trei cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea pentru cele ce urma să le faci astăzi. Am observat că erai mult prea preocupat ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram să găseşti câteva clipe ca să-Mi spui: "Bună dimineaţa!" Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea că-ţi sunt alături, Am surprins pentru tine cerul cu culori şi cânt de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea. Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind atât de ocupat, nu ai avut timp nici acum să-Mi spui două vorbe. Când te întorceai de la muncă, ţi-Am văzut oboseala şi stresul şi ţi-am trimis o ploaie măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ţi această plăcere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat , M-ai înjurat. Doream atât de mult să-Mi vorbeşti. Oricum ziua era, încă, lungă. Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat. Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine. Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă... Am lăsat veghetori pentru tine o mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat... Dar nu contează! Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine. Am mai multă rabdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată. Vreau să ţi-o arat, pentru că şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău. Te iubesc atât de mult încât te voi răbda. Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi să sper că măcar azi Îmi vei acorda puţin timp din timpul tău. Să ai o zi bună!

Al tau Tată, Dumnezeu.

joi, 22 februarie 2007

Despre manele

Maneaua s-a făcut mare şi se descurcă singură. Arabizarea României este de câţiva ani evidenţa grotescă a peisajului cu ţărani prea repede mutaţi la bloc. Este un peisaj tragico-bucolic, cu feţe surâzătoare ieşite din diviziile de rufe puse la uscat. Ei ies la aer nu din nevoia instinctivă de soare, ci pentru a citi pe feţele trecătorilor. O citire care nu necesită opt clase obligatorii. Se aude? Se aude, combina cu zorzoane face toate ratele. Ajunge doar o faţă curioasă să se uite-nspre balcon, că se şi asfixiază de plăcere.

Nici un comando cultural nu poate distruge celula de rezistenţă a manelei (dacă acesta ar putea fi genitivul). Ea este imună la orice virus pentru că, în primul rând, este rezistentă la temperaturi de minus 15 grade Celsius. Concret, testat la rece pe gerul din ianuarie 2007, când pe străzile oraşelor îngheţate, vânzătorii de CD-uri se-ncălzeau la boxe ca la un foc înalt de tabără. În acelaşi timp, la căldura şemineului, starul manelist, cu tot codul penal pe faţă, jubila lansarea celui de-al 30-lea album. Poporul a cerut, poporul trebuie aprovizionat. Un patriotism indirect, cu roade sigure: intrarea starului în Marele Dicţionar de Mici Nume Proprii.

Societatea românească nu este o candidă peste care a năvălit vulgaritatea. Dimpotrivă, societatea românească este moaşa propriilor ei producţii, inclusiv muzicale. În ce ne priveşte, este absolut insolvabilă următoarea întrebare: Cum poate un ortodox să asculte acest gen de anti-muzică? Pentru unii fenomenul este derizoriu, generator de lacrimi dulci de căscat. Pentru alţii chestiunea este cât se poate de serioasă. Şi aceasta pentru că oricâte sfori de cerneală ar împleti, tot n-au cum să lege prin pamflet un gust care nu se discută. Este vorba despre acelaşi gust, care nu se educă, al pălmaşului de la noi. Miza este mare, enormă, monstruos de gigantică. Miza este degradarea ca neam a românilor.

Câteva observaţii din respect. Maneaua asediază taraba cu muzică, provocând o disonanţă estetică teribilă. Maneaua este inadecvată nu numai peisajului cultural european din care facem parte, ci şi timpului post-industrial pe care-l traversăm. Maneaua n-are defel tabu-ul nudului. Dacă în interbelic la noi se făcea plajă numai cu prescripţie medicală, maneaua secolului 21 se dezbracă din primul vers. Există un anumit gen de manele, violent, care determină un exerciţiu permanent de apărare fonică. Opţiunea lui pentru obscenitate este manifestă. De aceea nu poţi adopta o ironie calmă, de salon, ci un protest uniform asumat.

Repetarea programatică a manelizării accelerează direct timpii de provocare la adresa bunului simţ. Ea întreţine nivelul ridicat de alarmă antropologică în care se complac maneliştii într-o ţară, repet, ortodoxă! Un manelist este un pachet amorf de materie. Acest tip de sunete îi provoacă salivă la toate nivelurile poftelor. Da, cu Vijelie în urechi fiecare zi este o sărbătoare. Cât despre interpreţii de manele, ei sunt adevărate încarnări concomitente ale îngâmfării. Ei nu trăiesc în secolul 21, ci în secolul 1 după Guţă. Lumea începe cu ei şi pentru ei. Ca rasă favorizată, ei prăznuiesc cotidian emanciparea maimuţei. Cu un apetit precoce pentru notorietate, regnul manelist se extinde în progresie geometrică. Hedonici prin natură şi muzicanţi prin destin, ei cred foarte natural că ombilicul Terrei a suit în bătătura lor pavată.

În privinţa limbii române, ei se străduiesc să stoarcă tot ce a mai rămas din imposibil. Filamentul incandescent al trăirii manelice se alimentează din principiul minimului efort în vorbire. Lingvişti de talie personală, uzează impertinent de limba lui Arghezi, trăgând de glezne iambii, ca-ntr-un pat al lui Procust. La ei gramatica limbii române este un duşman inexistent, pentru că ei gândesc precum scriu. Sensibili la tehnică şi la mode, snobi prin definiţie, ei sunt primii utilizatori ai pachetelor cu neologisme descărcate în portul internaţional Constanţa.

Universul interior al manelelor este un sordid apartament cu 2 camere, confort 3 nedecomandat. Textele lor sunt revanşele resentimentelor care-i macină. Maneliştii simt comploturi în orice tuci cu mămăligă şi văd duşmani peste tot. Un labirint închis , în care Dumnezeu este un Yahve răzbunător, chemat ori să-i nimicească ontologic, în stirpe, ori să le servească lungi Canosse. În arealul manelist femeia este un animal de casă, o unitate de prestări servicii, un medicament de uz uman. Copilul nu este un prunc, ci proiecţia snoabă a tatălui ambiţios, care vrea să-i calce neapărat pe urmele lui grele.

Dacă audiţia unei manele este un zenit fonic al chinului, antipodul ei extrem este muzica de factură bizantină. Muzica bizantină este ceea ce maneaua n-ar putea fi niciodată: o prelucrare originală, de un perfect lirism, a tradiţiilor muzicale orientale. N-ar putea pentru că nici nu-şi propune; maneaua este un perfect idiom de zgomot şchiop, de geampara de divertisment. O soluţie ar exista: înfiinţarea unei minorităţi a normalilor în România. Astfel şi-ar putea cere şi ei, în cea mai dulce tradiţie corect politică, dreptul la o respiraţie neviciată.

Un autostopist povestea cum a intrat în maşina unui cetăţean de naţionalitate română - după număr şi accent. Tot drumul a ascultat aceeaşi manea, fără de început şi fără de sfârşit, din două strofe şi n refrenuri. Dăduse peste maneaua infinită, regina tâmpă a manelelor.

luni, 19 februarie 2007

Orbul visător şi ascultătorii cei surzi

Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa. Dar ce visa orbul? Avea la ce să viseze dacă în toată viaţa-i schilodită n-avusese privilegiul de a vedea ceva? Orice. Nici măcar cea mai simplă culoare, nici măcar vreo pată galbenă, verde, albastră pe-un fond de un alb îngheţat.
Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa. Orbul era singur, ca întotdeauna. Privea în gol, neavând vreo ţintă anume. Doar stătea şi-şi holba ochii goi, încercând să desluşească ceva prin negura ce-i acoperea văzul. De 17 ani încerca. De 17 ani nu reuşea.

- La dracu' cu voi!, răcni dintr-o dată în timp ce-şi agită toiagul prin văzduh. Nu era nimeni pe-acolo, însă îi intrase în reflex gestul acesta mecanic.
- Pieriţi, bestii ale raţiunii! Nenorocitelor! Am să vă prind eu... Bestii blestemate!, urlă încă o dată în timp ce-şi arunca privirea tot în faţă.

Era un orb visător, care avea decât vise. Visele unui orb...
Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa.

Nimeni nu-i mai ascultase de ceva vreme borboroselile ininteligibile, toţi fiind preocupaţi de altele, nu de un biet orb visător. Toţi îl ascultau. Toţi îi erau prieteni. Toţi îl sprijineau. Toţi îl ajutau. Toţi erau surzi.
Ascultătorii cei surzi erau prietenii lui. Orbul se lăsa mângâiat de aceştia, care îl înţelegeau. Orbului visător îi plăcea, pentru că ascultătorii cei surzi îl făceau să se simtă bine.

Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa.

- Vă mulţumesc prieteni, sunteţi cei mai buni din lume!, spunea orbul cu lacrimi în ochi în timp ce le săruta picioarele.
Ascultătorii cei surzi aprobară milos din cap şi îi dădeau şi piciorul stâng pentru a fi sărutat de către orb. Sărmanul le aduce apă şi le spăla picioarele împuţite, iar mai apoi le usca cu părul lui mătăsos şi lung. Orbul le mulţumea de fiecare dată, îi venera, iar ascultătorii cei surzi îl înţelegeau. Îl ascultau şi-l auzeau.

Orbul stătea. Orbul gândea. Orbul visa.
Ascultătorii cei surzi îl ascultau. Ascultătorii cei surzi îl auzeau. Ascultătorii cei surzi îl înţelegeau.

- Pieriţi, bestii ale raţiunii..., le şopti orbul cu lacrimi în ochi, în timp ce le săruta picioarele.
Ascultătorii cei surzi aprobară din cap...

luni, 5 februarie 2007

Despre dragoste

DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, faţă de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârşi, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Fiinţă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relaţii amoroase. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dinţate şi cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.


Dragostea este relativă. Ba nu, e crudă. Chiar inumană. Nu credeam că cel mai pur sentiment deţinut de oameni este şi cel mai distructiv. E foarte simplu dacă îi dai un răgaz de gândire minţii tale. Iubeşti pe cineva pur şi simplu, fără obligaţii, fără falsuri, fără profitare. Pur şi simplu. Te-ai îndrăgostit de o persoană. Poate te-a cucerit zâmbetul ei irezistibil. Poate personalitatea înflăcărată. Poate inteligenţa şi independenţa. Poate buzele moi şi cărnoase care le săruţi de fiecare dată cu pasiune, ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta şi te agăţi de orice fir de speranţă rămas încă atârnat de singura persoană care te face să te zvârcoleşti noaptea fără somn atunci când nu e lângă tine. Poate toate acestea la un loc. Poate n-ai motiv. Doar o iubeşti. Pur şi simplu.

Un miracol durează decât trei zile. Am ajuns să urăsc persoana care a inventat fraza aceasta pe cât de adevărată pe atât de dureroasă. Într-adevăr, durează trei zile. Însă acele trei zile sunt cele mai minunate zile din viaţa ta. Sunt cele trei zile în care eşti liber. Eşti liber s-o iubeşti fără nici un fel de constrângere. Eşti liber s-o iei în braţe, să te uiţi în ochii ei şi să-i spui că o iubeşti. Acestea sunt momentele în care TU eşti LIBER.

Şi apoi urmează îndoiala. Îndoiala sub formă de o simplă şi crudă numărătoare inversă. Sec. Crud. Inuman. Poţi deja să numeri câte bătăi de inimă mai sunt până se termină totul. Poţi deja să simţi lanţul în jurul încheieturilor. Sunt semnele care îţi spun: "Nu mai eşti liber." E simplu. E dureros de simplu cât de repede se poate terminat totul. Într-o clipită. Totul îţi este furat. Nu ştii dacă e vina ei sau e vina ta sau dacă e vina cuiva. În disperarea momentului, arunci vina în stânga şi-n dreapta fără să vezi pe cine loveşti. Un gest prostesc de disperare. Simţi cum lanţurile îţi sfâşie încheieturile şi nu poţi face nimic. E oribil. E grotesc. E simplu. E dureros de simplu. E dragostea.

Dragostea te înalţă, dragostea te doboară. Nu poate fi controlată, nu poate fi prezisă, nu poate fi evitată. Poţi scăpa o dată de ea, de două ori poate. Chiar şi de trei ori dacă mintea ia locul inimii. Totuşi, la un moment dat, vei fi înfrânt. Vei fi ridicat la cele mai înalte ceruri şi vei fi aruncat de-acolo. Nimic nu te poate pregăti pentru dragoste. E simplu. E dureros de simplu, chiar.

Vrei s-o uiţi, ţi-a spus asta, miracolul a luat sfârşit. Însă tu ştii că nu poţi. Îţi e imposibil. Este o plăcere sadică de a cădea de nenumărate ori, de a suferi de nenumărate ori, de a te înălţa de nenumărate ori. Cum? De ce? Ea e de vină? Eşti tu de vină? Nu... e simplu. E dureros de simplu. Nu-i nimeni de vină. E dragostea de vină. Şi totuşi... speri. E o speranţă prostească. Ştii că nu se va întâmpla nimic, dar tot speri. Speri să se întâmple ceva. Să reapară scânteia.

Asta-i dragostea. Plăcere, agonie, speranţă.